20.01.2021

Îmbogățirea nejustificată. Comentariu la art.1990 și art. 1991 din Codul civil

Autor: av. Oleg Efrim, Managing Partner Casa de avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații”

Această adnotare a fost realizată pentru proiectul de adnotare academică a Codului civil – animus.md

Secțiunea a 5-a
Restituirea îmbogățirii
Articolul 1990. Îmbogățirea transmisibilă

(1) Dacă îmbogățirea constă într-un bun care poate fi transmis, persoana îmbogățită este obligată să restituie îmbogățirea prin transmiterea bunului persoanei dezavantajate.
(2) În loc de a transmite bunul, persoana îmbogățită poate alege să restituie îmbogățirea prin plata valorii bănești în folosul persoanei dezavantajate dacă transmiterea ar cauza persoanei îmbogățite un efort sau cheltuieli disproporționate.
(3) Dacă bunul a fost consumat, a pierit ori a fost pierdut, dacă bunul nu îi mai aparține sau dacă persoana îmbogățită este din alte motive în imposibilitate de a transmite bunul, persoana îmbogățită este obligată să restituie îmbogățirea prin plata valorii bănești în folosul persoanei dezavantajate. În cazul în care imposibilitatea se referă la o parte a bunului sau bunul este grevat cu drepturile unui terț, persoana dezavantajă poate alege între transmiterea valorii bănești a întregului bun sau transmiterea bunului în forma în care se află, la care se va adăuga valoarea bănească a părții care lipsește.
(4) Cu toate acestea, în măsura în care persoana îmbogățită a obținut un substitut, acel substitut va constitui îmbogățirea supusă restituirii:
a) dacă persoana îmbogățită este de bună-credință la momentul când a dispus de îmbogățirea inițială sau când această îmbogățire a pierit și alege să restituie îmbogățirea pe calea transmiterii substitutului; sau
b) dacă persoana îmbogățită este de rea-credință la momentul când a dispus de îmbogățirea inițială sau când această îmbogățire a pierit și persoana dezavantajată alege să i se restituie îmbogățirea pe calea restituirii substitutului, cu condiția că această alegere nu este inechitabilă.
(5) Persoana îmbogățită se consideră de bună-credință dacă ea nu cunoștea și nu trebuia, în mod rezonabil, să cunoască faptul că îmbogățirea a fost nejustificată sau putea deveni nejustificată.

Adnotare:
Originea reglementării: Art. VII – 5.101 DCFR

I. Prezentare generală

Atunci când s-a constatat că există o îmbogățire nejustificată care este atribuită la dezavantajul altei persoane, apare obligația de restituire a îmbogățirii. Norma comentată instituie regula generală, conform cărei îmbogățirea, realizată în forma unui bun care poate fi transmis, se restituie în natură, prin transmiterea bunului persoanei dezavantajate.

Însă, în anumite împrejurări persoana îmbogățită poate opta pentru compensarea valorii bănești a îmbogățirii (alin.2). Articolul oferă soluție și pentru cazurile când persoana îmbogățită este în imposibilitate de a transmite bunul, ca și consecință a consumului, pierii, dispunerii de bun sau din alte motive. Dacă în acest caz persoana îmbogățită nu are la îndemână mijloacele de protecție oferite de art.1994, ea va fi obligată la plata valorii bănești în favoarea persoanei dezavantajate (alin.3). Sunt posibile situații când în rezultatul înstrăinării bunului, persoana îmbogățită a primit în schimb un substitut, care poate  perceput ca îmbogățire supusă restituirii. Soluția în acest caz va fi de alternativă, în funcție de alegerea făcută de părți. Care parte are dreptul de a alege va depinde de buna-credință a persoanei îmbogățite la momentul când a dispus de bun (alin.4).

În alin. 5 se conțin indicii privind determinarea bunei-credințe a persoanei îmbogățite, care se vor aplica de fiecare dată când normele privind îmbogățirea nejustificată fac referința la buna sau rea-credința persoanei îmbogățite.

II. Îmbogățire transmisibilă

Normele comentate se vor aplica doar în cazul în care îmbogățirea realizată este transmisibilă. Din alin.1 desprindem că o îmbogățire este transmisibilă de fiecare dată când constă dintr-un bun care poate fi transmis. Termenul bun îl vom înțelege în sensul descris la Secțiunea a 3-a. Un bun nu va fi considerat transferabil dacă nu poate fi transmis datorită naturii sale sau dacă este imposibil transferul lui. Simpla posibilitatea legală sau ipotetică de a transfera bunul nu va fi examinată. Astfel, un bun nu va fi transferabil dacă nu prezintă valoare economică sau atunci când, pentru ai restabili valoarea economică, persoana îmbogățită ar fi în situația să restituie mai mult decât s-a îmbogățit, suferind un dezavantaj.

Ilustrația 1: B a vândut lui C un automobil. După un an de la vânzare, contractul de vânzare-cumpărare a fost declarat nul. Automobilul este în posesia lui C. Conform alin.1, automobilul este un bun care poate fi transmis, în sensul că poate fi returnat vânzătorului.

Ilustrația 2: Y păstrează în depozitul unde lucrează X o cantitate de îngrășăminte pentru fertilizarea solului. X extrage câțiva saci de îngrășăminte și îi folosește pentru fertilizarea solului prietenului său Z. X a folosit bunurile lui Y într-un mod în care Y a pierdut dreptul asupra bunului, iar Z a realizat o îmbogățire, în urma consumului îngrășămintelor. Îmbogățirea realizată de Z este atribuită dezavantajului lui Y. Deoarece îngrășămintele au fost consumate, ele nu reprezintă un bun transmisibil. Y va putea urmări de la Z plata valorii bănești a îngrășămintelor, conform alin.4.

Ilustrația 3: M a procurat un copiator de la societatea comercială N. Peste 3,5 ani de la predarea copiatorului, contractul de vânzare-cumpărare a fost declarat nul la cererea administratorului procedurii de insolvabilitate a societății N. În toată perioada de la procurare copiatorul a fost utilizat la intensitate maximă. La momentul în care M urmează să restituie copiatorul, acesta nu mai prezintă nici o valoare economică. Chiar dacă copiatorul există în natură, el nu trebuie examinat ca un bun transmisibil. Îmbogățirea trebuie restituită prin plata valorii bănești a îmbogățirii.

Normele analizate nu se referă la locul executării obligației de predare a bunului, care urmează a fi restituit de persoana îmbogățită. Potrivit regulii generale stabilite de art. 859, obligația de a preda un bun individual determinat urmează a fi executată la locul aflării bunului în momentul nașterii obligației. În orice caz, costurile executării obligației sunt puse în seama debitorului, conform art. 881.

III. Dreptul persoanei îmbogățite de a opta pentru plata valorii bunului în schimbul obligației de a transmite bunul

În împrejurările prevăzute de alin.2, persoana îmbogățită are putere de a alege să restituie îmbogățirea prin plata valorii bănești a îmbogățirii, în loc de a transmite bunul. Astfel, chiar dacă îmbogățirea e transmisibilă, însă transmiterea ar cauza persoanei îmbogățite un efort sau cheltuieli disproporționate, aceasta poate alege să compenseze pecuniar valoarea îmbogățirii. Această opțiune este aliniată la regula generală de executare a obligațiilor nepecuniare, conform cărei, creditorul nu poate cere  executarea obligației în natură pe cale silită, atunci când executarea ar solicita eforturi sau cheltuieli disproporționate, cu excepția cazului când creditorul nu poate obține o prestație similară de la un terț (art. 913, alin.3, lit.(b)). Rațiunea unui astfel de drept rezidă în faptul că atunci când creditorul obține o compensație adecvată, care acoperă toate pretențiile sale, este inechitabil să obligi debitorul să depună un efort extraordinar sau să suporte cheltuieli disproporționate pentru predarea bunului în natură.

Atunci când compensația bănească a valorii bunului nu este în stare să acopere în întregime dezavantajul creditorului, persoana îmbogățită nu va putea refuza predarea bunului. O astfel de situație va exista în cazurile în care bunul are anumite particularități individuale, care nu permite creditorului să obțină o prestație similară de la un terț. Când apreciem unicitatea bunului, vom examina alături de caracteristicile fizice și economice și alte aspecte. Astfel, bunul care trebuie transmis poate să prezinte pentru persoana dezavantajată o valoare sentimentală (scrisori de dragoste, un lucru preferat al unui membru decedat al familiei, un bun confecționat de un meșter faimos etc.). În astfel de cazuri, este imposibil de a obține bunul din alte surse și, la fel, pare să fie imposibil ca plata valorii bănești să ofere o înlocuire completă pentru pierderea bunului.

Ilustrația 4: În urma unui concurs greu de împrejurări, B este nevoit să vândă lui C o colecție de icoane vechi, care a moștenit-o de la tatăl său, la 1/3 din prețul real. Ulterior, instanța de judecată declară nul contractul de vânzare-cumpărare, ca fiind încheiat prin leziune. Colecția de icoane se păstrează la C, astfel încât îmbogățirea realizată de cumpărător este transmisibilă. B va putea insista să i se transmită bunul în natură deoarece bunurile sunt unicat, nu le poate obține dintr-o altă sursă și are o semnificație specială pentru el. C nu va putea să opteze pentru a plăti valoarea bănească și să păstreze colecției de icoane, chiar dacă executarea acestei obligații ar putea genera efort sau cheltuieli disproporționate.

Persoana defavorizată nu are nici un drept de a alege forma în care va fi restituită îmbogățirea. Dacă persoana îmbogățită restituie bunul, persoana dezavantajată nu poate refuza primirea bunului cerând în schimb valoarea lui bănească. Aceasta ar transforma obligația persoanei îmbogățite de a restitui îmbogățirea într-o vânzare forțată a bunului.

Valoarea bănească a îmbogățirii, care se plătește în schimbul bunului care trebuie transmis, se determină după regulile instituite de art. 1992.

IV. Imposibilitatea îmbogățitului de a restitui bunul

Persoana dezavantajată nu va putea primi bunul în natură dacă îmbogățitul nu îl mai deține. Alin. 3 indică că imposibilitatea de a transmite bunul se poate datora consumului, pieirii lui, pierderii lui, faptului că bunul nu îi mai aparține sau din cauza altor motive. În acest caz, partea îmbogățită este obligată să restituie îmbogățirea plătind în schimb valoarea bănească a îmbogățirii.

Atunci când îmbogățitul este în imposibilitate de a transmite o parte a bunului sau dacă bunul este grevat cu sarcini, persoana dezavantajată are dreptul de a alege între a cere valoarea pecuniară a întregului bun sau transmiterea bunului în forma în care se află, cu compensarea valorii bănești a părții bunului care lipsește.

Ilustrația 5: B a vândut lui C un  teren. După înregistrarea dreptului de proprietate, C a divizat terenul în două loturi și a vândut un lot lui A. Ulterior, contractul inițial de vânzare-cumpărare este declarat nul. La alegerea lui B, C va fi obligat să-i transmită lotul de teren rămas și să compenseze valoarea bănească a lotului vândut sau să restituie îmbogățirea prin plata valorii bănești a lotului întreg.

Ilustrația 6: Societatea comercială Y a procurat spații comerciale de la Z. După înregistrarea dreptului de proprietate, Y a ipotecat bunul pentru a garanta restituirea creditului oferit de banca comercială X. Până la restituirea creditului, contractul de vânzare-cumpărare a spațiilor comerciale este declarat nul. Y are obligația să restituie îmbogățirea prin predarea spațiilor comerciale lui Z. În temeiul art. 686, dreptul de gaj al băncii X este valabil. Z are opțiunea de a cere de la Y (a) valoarea bănească a spațiilor comerciale sau (b) predarea spațiilor comerciale și compensarea bănească a diminuării valorii bunului prin grevarea lui cu gaj.

V. Restituirea îmbogățirii prin predarea substitutului bunului

Potrivit prevederilor alin. 4, atunci când persoana îmbogățită a obținut un substitut în schimbul bunului inițial, acel substitut va constitui îmbogățirea care va trebui să fie restituită persoanei dezavantajate. Substitutul poate să apară drept contraprestație în cazul înstrăinării bunului, în forma reparării prejudiciului pentru distrugerea bunului de către un terț sau în alt mod. Soluția vine ca excepție de la regula generală, instituită de alin. 3, care prescrie restituirea valorii bănești a îmbogățirii în cazul în care îmbogățitul este în imposibilitate de a transmite bunul cu care s-a îmbogățit.

Regula cu restituirea substitutului nu se aplică automat, ci doar atunci când se optează pentru această soluție. În funcție dacă îmbogățitul a fost sau nu de bună credință, până a devenit imposibil să restituie bunul, vom identifica partea care are dreptul să aleagă. Buna sau reaua credința persoanei îmbogățite se va aprecia pentru momentul la care bunul a fost înstrăinat sau a pierit.

Atunci când îmbogățitul este de bună credință în momentul în care a dispus de îmbogățirea inițială, sau când această îmbogățire a pierit, persoana îmbogățită are puterea de a alege să restituie îmbogățirea în forma substitutului primit sau să compenseze valoarea bănească a îmbogățirii inițiale. Soluția se justifică prin rațiuni de echitate. Se presupune că persoana  a dispus de bun considerând că îmbogățirea sa este aparent justificată. În cazul în care am obliga îmbogățitul de bună-credință să urmeze regula generală stabilită la alin. 3, am fi în situația în care el va fi obligat să plătească pentru substitutul obținut valoarea bănească a îmbogățirii inițiale, ceea ce este inechitabil. Din acest considerent, i se oferă dreptul de a alege: să restituie substitutul sau valoarea bănească a îmbogățirii inițiale.

În cazul în care persoana îmbogățită este de rea-credință la momentul când a dispus de îmbogățire sau a pierdut îmbogățirea, dreptul de a alege forma restituirii aparține persoanei dezavantajate, care poate opta să primească substitutul sau valoarea bănească a îmbogățirii inițiale. Rațiunea acestei reguli este de natură compensatorie. Legea nu poate să admită ca o persoană, care cunoaște că are o obligație de restituire, să profite de neîndeplinirea obligației și obțină avantaje din propria neexecutare. Am putea ajunge în situația în care persoana îmbogățită să înstrăineze bunul la valoare de piață, să restituie persoanei dezavantajate valoarea bănească la momentul realizării îmbogățirii (mai mică decât valoarea de piață) și să păstreze diferența. Rea-credința persoanei îmbogățite este argumentul care permite persoanei dezavantajate să fie cel care alege să primească restituirea îmbogățirii în formă de substitut al bunului sau să opteze pentru valoarea pecuniară a îmbogățirii inițiale.

VI. Buna-credință a persoanei îmbogățite

Persoana îmbogățită va fi considerată de bună-credință dacă nu știa și nici nu trebuia, în mod rezonabil, să cunoască despre caracterul nejustificat al îmbogățirii sau despre faptul că îmbogățirea ar putea deveni nejustificată. Astfel, persoana îmbogățită, care a primit un transfer bancar de la o persoană cu care nu are încheiat un contract, trebuie să înțeleagă că îmbogățirea sa este nejustificată. Similar, o persoană care a dobândit un bun în rezultatul dolului sau aplicării violenței, trebuie să cunoască că îmbogățirea sa poate deveni nejustificată. Norma comentată nu cere o vigilență sporită de la persoana care realizează o îmbogățire. Este suficient să se facă o analiză a faptelor care stau la baza prestației acceptate de îmbogățit. O persoană care are un comportament rezonabil, nu va omite faptele care indică asupra caracterului nejustificat al îmbogățirii sau care o pot face nejustificată. Nu se poate de simulat că totul este în regulă, atunci când fapte evidente indică suspiciuni asupra caracterului just al îmbogățirii. În același timp, persoana îmbogățită nu va putea fi considerată de rea-credință doar pentru faptul că nu a făcut investigații laborioase, care să justifice îmbogățirea în situații în care, aparent, nu există motive pentru a pune la îndoială caracterul normal al îmbogățirii.

Articolul 1991. Îmbogățire netransmisibilă

(1) Dacă îmbogățirea constă din bunuri care nu pot fi transmise, din lucrări, servicii sau folosința unui bun, persoana îmbogățită este obligată să restituie îmbogățirea prin plata valorii bănești în folosul persoanei dezavantajate.
(2) Persoana îmbogățită nu este obligată să plătească mai mult decât economisirea pe care a realizat-o dacă nu și-a dat consimțământul la îmbogățire sau dacă a fost de bună-credință.
(3) Cu toate acestea, dacă îmbogățirea a fost obținută în temeiul unui contract care a stabilit un preț sau o valoare pentru îmbogățire, persoana îmbogățită este obligată să plătească cel puțin această sumă dacă contractul este lovit de nulitate pentru temeiuri care nu au fost esențiale pentru stabilirea prețului.
(4) Prevederile alin.(3) nu se aplică pentru a majora obligația peste valoarea bănească a îmbogățirii.

Adnotare:
Originea reglementării: Art. VII – 5.102 DCFR

I. Context

Acest articol specifică modul de restituire a îmbogățirii nejustificate atunci când îmbogățirea obținută este netransmisibilă, adică atunci când constă din bunuri care nu pot fi transferate. În cazul îmbogățirii netransmisibile restituirea se face prin plată valorii bănești. În funcție de circumstanțe, mărimea acestei plăți poate fi oricare dintre următoarele valori: (i) valoarea integrală a îmbogățirii (alin.1), (ii) suma pe care persoana îmbogățită a economisit-o beneficiind de îmbogățire (alin.2) sau (iii) o sumă referitor la care părțile s-au înțeles prin contract să fie plătită pentru îmbogățire (alin.3).

Normele comentate se vor aplica numai în cazurile în care îmbogățirea obținută fără justificare nu ia forma unui bun care poate fi transmis. Ele abordează toate cazurile care nu intră în sfera de aplicare a art. 1990. Pentru aplicarea acestor norme nu contează de ce bunul nu este transferabil: fie datorită naturii bunului, fie că îmbogățirea reprezintă rezultatul beneficierii de un serviciu, de o lucrare, utilizarea bunului altuia.

II. Valoarea maximă a restituirii îmbogățirii netransmisibile

Mărimea maximă a recompensei datorată de persoana îmbogățită în temeiul prezentului articol nu va depăși niciodată valoarea bănească a îmbogățirii netransmisibile. Alin.2 se referă de cele mai dese ori la situații când mărimea restituirii va fi mai mică decât valoarea bănească a îmbogățirii. Prevederile alin. 3 aparent admit o plată în mărime mai mare decât valoarea bănească a îmbogățirii, însă norma de la alin. 4 interzice expres acest lucru.

Soluție de speță: ‘’Curtea Supremă Federală germană (BGH) a statuat printr-o soluție de speță ce definește o viitoare linie jurisprudențială că în cazul ‘’prestării serviciului de către un liber-profesionist în lipsa unui contract nu se poate solicita rambursarea onorariului obișnuit al prestatorului, ci suma rezultată din media pe care beneficiarul ar fi fost obligat să o plătească unor terți pentru serviciile prestate’’

(BGH din 23 noiembrie 2006, menționat în CIPRIAN PĂUN, op.cit.p.101).

Valoarea bănească a îmbogățirii se determină după regulile prevăzute la art.1992.

III. Răspundere redusă a îmbogățitului

Alin. 2 prevede o răspundere redusă a persoanei îmbogățite pentru cazurile în care îmbogățirea a fost realizată fără consimțământul ei, adică atunci când a fost oferită fără ca îmbogățitul să o fi cerut sau să fi participat la realizarea ei. Îmbogățitul de bună credință va datora o restituire limitată chiar și atunci când a consimțit la îmbogățire. În aceste cazuri, persoana îmbogățită va datora să întoarcă doar valoarea economisirii realizate și nu valoarea bănească reală a îmbogățirii. Valoarea economisirii  se va determina conform prevederilor art. 1992 alin. 2. Buna-credință a îmbogățitului se va aprecia conform regulii de la art. 1990, alin. 5.

Rațiunea limitării răspunderii persoanei îmbogățite la valoarea economisirii realizate este de a oferi protecție celui care nu se face vinovat de realizarea îmbogățirii netransferabile. Îmbogățitul care nu știa sau nu avea motive să creadă că îmbogățirea sa este nejustificată trebuie să beneficieze de protecția oferită de alin.2. În cazul în care îmbogățirea este realizată în forma unui bun, care poate fi transmis (art.1990), restituirea are loc de regulă prin transmiterea bunului primit, ceea ce aparent nu îl împovărează pe îmbogățit. Altfel stau lucrurile în cazul îmbogățirii netransferabile: îmbogățitul este dator să compenseze de fiecare dată valoarea pecuniară a beneficiului realizat, adică va trebui practic să achite prețul beneficiului. Obligația de a plăti în întregime valoarea bănească a îmbogățirii, în condițiile în care persoana îmbogățită nu presupunea că poate fi nevoită să plătească valoarea de piață a beneficiului poate să însemne o injustețe pentru îmbogățit. Regula pune în valoare principiul autonomiei de voință: persoanele nu pot fi obligate să facă schimburi de valori în lipsa voinței lor. Din acest considerent, răspunderea persoanei îmbogățite este limitată într-o așa măsură, încât ea să fie avantajată. Această limitare nu privează persoana dezavantajată de a-și restitui îmbogățirea, ci doar exclude posibilitatea de a beneficia de un câștig.

Ilustrația 1. X a încheiat un contract cu Y privind oferirea serviciilor de curățare a geamurilor în clădirea de birouri care îi aparține. Cu o zi înainte de prestarea serviciului, un alt prestator de servicii (W), care a venit să curețe geamurile lui Z, a spălat din greșeală și geamurile din biroul care aparține lui X. În cazul în care X va putea desface contractul cu Y fără penalități, X realizează o îmbogățire, în valoarea prețului din contractul semnat. W va putea pretinde să i se plătească doar suma care trebuia să o achite X lui Z, chiar și atunci când prețul serviciilor proprii este mai mare. Dacă însă  Y a venit a doua zi și a prestat lui X serviciile sale de curățare a geamurilor, X nu a economisit nimic și respectiv, în temeiul alin.2 nu va datora nimic prestatorului W.

IV. Cuantumul restituirii atunci când un contract între părți conține prețul prestației

O persoană care a realizat o îmbogățire netransferabilă, de regulă nu poate fi obligată să restituie mai mult decât a economisit. Există însă situații când această regulă ar putea fi injustă. Dacă îmbogățirea a fost obținută în temeiul unui contract care conține un preț sau o valoare pentru prestație, acest fapt arată disponibilitatea îmbogățitului de a plăti acel preț pentru beneficiul primit. Atunci când contractul este nul, prețul convenit de părți nu va putea fi luat automat ca măsură a răspunderii persoanei îmbogățite, deoarece în așa mod restituirea îmbogățirii ar echivala cu executarea indirectă a contractului. Mai mult, am putea fi în situația în care prețul convenit să depășească valoarea bănească a îmbogățirii și în acest caz, îmbogățitul va datora conform alin. 4 doar această valoare. Norma de la alin. 3 nu se va aplica nici în cazul în care prețul convenit de părți ar fi mai mic decât economia reală a îmbogățitului de bună credință. În acest ultim caz, îmbogățirea se va restitui după regula de la alin.2.

Economisirea efectivă a persoanei îmbogățite reprezintă  practic de fiecare dată cuantumul minim al restituirii pentru beneficiul netransferabil (cu excepția cazului în care valoarea economiei depășește  valoarea bănească a îmbogățirii). Alin. 3 este aplicabil doar dacă prețul acceptat în contract este mai mare decât ceea ce a fost economisit, dar mai mic decât valoarea de piață a beneficiului obținut.

Prevederile alin.3 se vor aplica doar dacă nulitatea contractului a survenit pentru alte temeiuri decât cele care sunt esențiale pentru determinarea prețului. Astfel, dacă contractul este declarat nul pentru leziune, sau dacă partea nu avea discernământ la momentul încheierii contractului și nu a putut da o apreciere corespunzătoare valorii prestației, valoarea îmbogățirii se va determina conform alin.1 și 2.

Va urma…

Comentariul la art. 1980 și art. 1981 din Codul civil îl puteți găsi aici, iar comentariul la art. 1979 poate fi citit aici. La fel, comentariul la art.1982 și art. 1983 poate fi citit aici. Mai mult, aici poate fi accesat comentariul la art.1984 și art. 1985. Iar comentariul la art. 1986 și art. 1987 poate fi accesat aici. Adnotările pentru art.1988 și art. 1989 pot fi accesate aici.

Mai mult, la acest subiect poate fi vizualizat și ultimul episod marca Martorii lui Justinian.